Romanii au… optimism!

Nu stiu cati dintre voi au urmarit in ultimul timp reclamele sau campanile publicitare. Eu am mai ciulit o ureche pe ici-pe colo si un laitmotiv mi-a tot aparut in fata ochilor si mi-a tot rasunat in urechi: optimismul. Cea mai cunoscuta in acest sens e cu siguranta mult disputata si comentata campanie a Radio 21 – Simply pozitive. Practic, de aici a inceput totul.

De la afirmatii cum ca romanii n-ar fi buni la nimic, n-ar sti sa se distreze, n-ar avea curaj sau initiativa la infirmarea agresiva a acestor lucruri. Nu vreau sa comentez campania, eficienta sau impactul ei, ci vreau doar sa spun ca pentru mine a functionat. Si nu in sensul ca m-a facut sa ascult Radio 21 (nu e neaparat genul meu de all-day-music), ci a functionat ca mesaj. Pentru ca mi-a aprins inca o data beculetul cum ca romanii stiu sa faca lucruri, sunt priceputi, curajosi, inventivi si talentati. Iar asta m-a facut sa zambesc si sa apreciez radioul cu pricina pentru initiativa sa.

Apoi optimismul a inceput sa ma bombardeze. La McDonald’s gasim „inca un motiv de optimism”, la diverse supermarketuri avem preturi optimiste, iar LumeBuna si Stiri de Bine au inceput sa fie parteneri la tot mai multe evenimente. Chiar si eu am vazut, nu demult, filmul – documentar The Secret. Toate lucrurile astea m-au pus pe ganduri si m-au facut sa ma intreb de unde naiba atata optimism dintr-o data si ce e cu el de fapt. Pana cand, am urmarit finala de la „Romanii au talent” si toate s-au legat. Continue reading

Pauzele rare și bune, cheia zâmbetului de student

Editorial publicat in numarul 14 al Stud-Life

Am vrut să scriu despre criză, joburi, despre faptul că în condiţiile în care există companii care te pun să plăteşti pentru interviul de angajare, statul a găsit “soluția” de a-ţi oferi job la peste 50 de km distanţă de casă, evident, fără a se gândi la costul drumului. Dar am spus stop.

Nu vreau să mă mai revolt, nu vreau să mai vorbesc despre lucrurile nasoale care ne înconjoară. Vreau în schimb să mă bucur de pomii înfloriţi de pe o zi pe alta, de zâmbetele care apar la soare că ciupercile după ploaie, de fustele scurte şi bluzele decoltate, de culorile turbate de pe unghii, de mânecile scurte şi cămăşile sexy ale băieţilor, de excursiile spontane organizate cu prietenii şi de deschiderea teraselor. Dar cel mai mult, vreau să uit pentru câteva zile de toate porcăriile şi să mă bucur de “acasă”, de covorul de păpădii înflorite, de gustul de cozonac şi pască şi de un Paşte serbat, tradiţional, în familie. But enough about me, let’s talk about you!

De multe ori avem tendinţa de a ne împovăra cu task-uri, cu obiective, cu job-uri, cu liste, cu remindere, cu întâlniri, cu teme, cu prezentări, cu proiecte, cu… de toate, mai ales că se apropie sesiuni, licențe, dizertații. Şi aşa uităm să ne mai bucurăm de lucrurile simple din jurul nostru. De floricica aia de lângă intrarea în cămin, de vânzătoarea creolă de la colţ care azi parcă zâmbeşte altfel, de un concert în aer liber, de deschiderea sezonului de plimbat cu bicicleta. Uneori nici nu le mai vedem. Noi vă propunem să luăm o pauză! Continue reading

The Amsterdams. The band

Interviu publicat in numarul 14 al Stud-Life

Este printre primele trupe de muzică indie înființate în România. Au cântat în deschiderea concertului The Cranberries susținut în 2010 în capitală și la festivaluri precum Peninsula, B’ESTFEST sau Stufstock. S-au lansat în 2005 și au scos până acum un EP, “Automatic”, albumul “Adolessons” și câteva videoclipuri. De curând au lansat și cel de-al doilea album, “Electromagnetica”, numit după fabrica cu același nume, locul în care fac repetițiile. Au concertat în orașe ca Budapesta, Praga, Londra sau Torino. Sunt The Amsterdams și piesele lor sunt difuzate inclusiv la radiouri din Anglia. Augustin Nicolae, basist și nu numai, ne-a răspuns în numele trupei la câteva întrebări.

Mihaela | Stud-Life: Începem clasic cu “De ce The Amsterdams?”

Augustin Nicolae, The Amsterdams

Augustin Nicolae: Numele nu are nicio legătură cu oraşul sau cu toate parantezele care se fac pe seama lui. Dar faptul că lasă loc de interpretări ne-a plăcut. Numele a fost pus exact aşa cum botezi un copil. Pentru că sună bine şi pentru că are şi nişte conotaţii…

Cum vă definiţi stilul muzical?
A.N.: Nu prea îl definim. Tot ce facem noi în ultima vreme, dacă e să vorbim despre stil, e să nu cenzurăm în niciun fel ce facem. Am avut o perioadă în care am cenzurat, în care ne-am gândit la nişte stiluri, în care am explorat nişte direcţii… Acum tot ce facem este să cântăm aşa cum simţim, evident, ca o sumă a tuturor muzicilor pe care le ascultăm. Probabil că e un stil acolo, dar n-a stat nimeni să-l caute pentru că ne-am dat seama că lucrul ăsta ne face să renunţăm la unele idei care sunt interesante. Continue reading

Prof mișto – Ovidiu Folcuț

Ovidiu Folcuţ: “Cred că studentul trebuie să aleagă cea mai bună şcoală în domeniul în care vrea să studieze, indiferent dacă este particulară sau de stat”

Interviu publicat in numarul 14 al Stud-Life

Are 38 de ani și este rector. Mai exact, este cel mai tânăr rector din țară: conduce Universitatea Româno-Americană (RAU) din Capitală din decembrie 2008 și a fost ales de către Senatul universității, unde studenţii au o pondere de 25%. Ovidiu Folcuț a finalizat cu succes procesul de (re)acreditare a tuturor programele de studii din cadrul RAU și a reușit extinderea colaborării cu mediul de afaceri şi cu universităţile partenere din străinătate. Pentru realizările sale, dar și pentru deschiderea față de studenți, a câștigat titlul de prof mișto al acestui număr.

Ovidiu Folcuț

Mihaela | Stud-Life: Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi profesor şi, mai ales, unul bun?
Ovidiu Folcuţ: Am spus în numeroase rânduri, a fi profesor este o alegere aparte pe care am făcut-o fiecare dintre noi, la un moment dat… din vocaţie, îmi place să cred, pentru că altfel nu va da rezultatele scontate niciodată. Dacă nu există o dorinţă şi o plăcere deosebită cu care abordezi această profesie, atunci cu certitudine nu cred că vei ajunge vreodată un profesor reputat şi respectat. Studenţii simt acest lucru şi te vor judeca în consecinţă. Nu ştiu să existe o reţetă anume pentru a deveni profesor bun. Pot doar să afirm că acest calificativ depinde în mare măsură de competenţa, dedicarea şi capacitatea fiecăruia. Şi mai cred că nu poţi fi numit un profesor bun, fără a fi fost vreodată considerat un model sau un reper pentru studenţii tăi. Continue reading

Prezervativu’ porno

Editorial publicat in numarul 13 al Stud-Life

Nu demult, stimabilii membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA) au votat o nouă reglementare: publicitatea la produse pentru igienă sexuală, cum ar fi prezervativele, la publicaţii şi filme erotice, va putea fi difuzată la radio și TV numai după ora 24.00. Motivația CNA a fost legată de protecţia minorilor, informarea corectă, respectarea demnităţii umane şi asigurarea unei concurenţe loiale.

Pfiu, bine că au interzis reclamele la prezervative, acum minorii sigur nu vor mai face sex de la 13 ani – neprotejat (!) – și vor deveni brusc îngerașii mamei… Într-o țară în care sunt tot mai dese cazurile în care minorele nasc de la vârste la care nici nu-ți mai amintești dacă ție ți-a venit prima dată ciclul, în care cel mai citit ziar e unul cu vajnice țâțe și cururi veșnic pe prima pagină, în care fetițele de 13 ani se îmbracă și arată ca la 25, în care DJ-ița celebră pentru că pune muzică în țâțele goale și-a făcut test de sarcină în direct, CNA-ul vrea să “protejeze” și să “informeze” minorii prin interzicerea reclamei la prezervative. Păi, domnule Răsvan Popescu, nu v-a trecut prin cap că libertatea nemărginită de a explora site-uri de adulți ar fi mai degrabă o problemă decât reclama la cel mai important mijloc de protecție și contracepție? Până și Papa Bendict al XVI-lea și-a dat seama că în mileniul 3 folosirea prezervativului e necesară, doar că el se gândește și la SIDA, spre deosebire de voi. Continue reading

Ce nu te omoară, te face mai puternic

Articol publicat in numarul 13 al Stud-Life

L-am întâlnit pe Giuseppe în metrou şi l-am remarcat pentru că făcea ritmuri de beatboxing. La cei 17 ani ai săi, consideră că a învăţat foarte multe despre viaţă şi că dacă ar fi aflat unele lucruri mai din timp acum i-ar fi fost mai bine.

Giuseppe si un desen facut de el | Foto de Otilia Dobos

Mai multe amintiri are începând de pe la 10 ani, când a fost mutat la cămin, în Bucureşti. Acolo stătea cu încă vreo 300 de băieţi, iar viaţa nu era prea frumoasă. Când a ajuns, a trecut prin „botez”: cu lumina stinsă, te bat toţi, semn că ai ajuns pe terenul lor şi dacă nu te supui regulilor, o poţi încasa şi mai tare. Giuseppe povesteşte că mâncarea era ca la puşcarie: pilaf, ghiveci, mai nimic să-ţi placă. Dar măcar aveai siguranţa că primeşti 3 mese pe zi. Cele mai rele însă erau „cafelele” de dimineaţă sau de seară, când, în somn, îşi lua bocanci în burtă, în spate, în cap… Încet-încet, a ajuns şi el să se bată la fel ca ceilalţi și să participe la botezul noilor veniţi. În el se dezvoltase o ură pentru că zi de zi, vrând-nevrând, trebuia să se bată, ca să se apere, dacă nu ca să riposteze: „Dacă ai ura în tine, nu poţi sta să dea în tine”. Giuseppe îşi aminteşte şi de un alt obicei, probabil cel mai periculos dintre toate: la un moment dat, fiecare băiat era obligat să urce pe dulapul de haine şi se arunce cu capul înainte, într-un coş de gunoi umplut cu pietre. Recunoaşte că l-a cuprins panica atunci când i-a venit rândul pentru că ştia că doi dintre ei muriseră făcând asta. Dar alternativa era să sară tot căminul pe el să îl bată, iar așa avea totuşi şanse să nu păţească mare lucru. Aşa că, din nou, s-a supus. Și a sărit… A scăpat ieftin, zice el, doar cu un cucui mare şi câteva zgârieturi.

Dacă nu ai putere, nu trăieşti aici. Până să ajung la cămin, nu ştiam să înjur. Bunica m-a învăţat să nu înjur. Continue reading

Pasiunea inainte de toate

Interviu publicat in numarul 13 al Stud-Life

La 26 de ani, Edward Stănescu este fondator al revistei online Viaţă de Liceu, ofiţer de presă al Federaţiei Române de Baschet şi are statutul de invitat permanent la emisiunea „Liber pe contrasens” de la TVR2. A avut articole de prima pagină şi i-au fost preluate materiale chiar şi de publicaţii din străinătate. E adesea confundat cu Tudor Chirilă [blogul personal], îi place mult să povestească şi îşi doreşte să schimbe ceva în mentalitatea tinerilor din România. În Stud-Life ne povesteşte despre diferenţa dintre un job, o colaborare şi un start-up.

Mihaela | Stud-Life: Spune-ne despre facultate şi cum te-a ajutat. Ce ai luat tu din facultate?
Edward Stănescu: Facultatea îţi deschide mintea şi îţi oferă multe perspective şi oportunităţi. Pot să spun foarte clar că m-a ajutat în dezvoltarea mea ulterioară. În primul rând că am interacţionat cu nişte oameni minunaţi, iar bazele academice m-au ajutat foarte mult în ceea ce înseamnă profesia pe care o am. În domeniul ăsta, în media, am aprofundat nişte principii, am plecat cu o temelie. În al doilea rând, m-a ajutat foarte mult facultatea în momentul în care a trebuit să îmi găsesc un job. Faptul că am plecat de la o facultate bine cotată, mi-a deschis nişte uşi. Trebuie să aveţi în vedere însă şi faptul că perioada respectivă nu era dominată de criza financiară, pe atunci nici nu îţi puteai imagina criza, era o perioadă exuberantă, înfloritoare şi pentru economie, oamenii de pe piaţă muncii se băteau pe noi, eram şi bine pregătiţi şi bine selectaţi. Cred că de fapt asta a făcut facultatea: o selecţie.

Atunci era mai uşor să te angajezi pe bani mai mulţi?
Da, nu ştiu cât de uşor era, eu pot spune că am trecut prin toate etapele, de la voluntariat până la a câştiga suficienţi bani încât să mă întreţin singur. Dar totul a fost gradat, nu am sărit etape. Îmi aduc aminte că am câştigat un concurs şi am lucrat în Radio România. La 17 ani am avut prima emisiune, mi-a intrat microbul în sânge şi atunci am ales Facultatea de Jurnalism. Nu eram plătit pentru ceea ce făceam, dar faptul că mă auzeau prieteni de la Arad, Oradea, Iaşi, Timişoara, şamd, nu era doar o chestie de mândrie, ci una senzaţională pentru mine. A urmat o colaborare cu Gazeta Sporturilor, am lucrat o perioadă în care nu am fost remunerat, dar ulterior am ajuns reporter pe echipa Steaua Bucureşti, care era maximul pe care îl puteam atinge la vârsta aia. Continue reading